Biserica lui Hristos - În ce credem | Care sunt principalele noastre convingeri și de ce

În ce credem

Este imposibil să reduci la câteva fraze esența crezului Bisericii lui Hristos, pentru că fiecare rând al Sfintelor Scripturi este, pentru noi, o parte inseparabilă din ceea ce credem și susținem. Există, totuși, niște adevăruri descoperite de Evanghelie pe care simțim datoria să le reafirmăm, întrucât sunt ignorate de mulți, și pe care vă invităm să le aprofundați prin studiul personal al Bibliei.

Toți cei care astăzi caută, cu inimă sinceră, să facă voia lui Dumnezeu nu pot să nu dorească, împreună cu noi, să se întoarcă la a-L adora pe Dumnezeu respectând învățăturile cuprinse în acea carte minunată care este Biblia.

TOATĂ BIBLIA ESTE INSPIRATĂ

Fiecare cuvânt din Biblie este rodul inspirației lui Dumnezeu. Oamenii, colaborând fără să-și dea seama la scrierea acestei cărți minunate, au fost călăuziți de Dumnezeu; poveștile și învățăturile relatate sunt ceea ce Dumnezeu a vrut să ne lase pentru a ne conduce spre mântuire. Prin urmare, este de exclus ca vreo indicație oferită prin Sfintele Scripturi să fie rodul mentalității epocii în care a fost scrisă.

„Căci nicio prorocie nu a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21)

Morala evoluează și mentalitatea se schimbă, dar voia lui Dumnezeu rămâne neschimbată în timp.

MÂNTUIREA ESTE RODUL HARULUI ȘI AL CREDINȚEI CARE LUCREAZĂ

Orice am face, nu vom putea niciodată să câștigăm mântuirea pe care Domnul ne-a dăruit-o. Isus a murit pe cruce pentru a ne dărui mântuirea, cu condiția să o primim și să ne încredem în El.
Cele spuse mai sus nu înseamnă că ne putem așeza și privi cum viața ne alunecă printre degete, pentru că, după cum spune apostolul Pavel în Epistola către Galateni, capitolul 5, versetul 6:

„Ceea ce contează este credința care lucrează prin dragoste”.

Așadar, credința este cea care ne îndeamnă să acționăm cu puterea dată de dragoste; ea este singurul lucru care are o valoare reală în ochii lui Dumnezeu. Adevărata credință acționează, se implică și se pune în joc. O credință sterilă nu este credință.

Apostolul Pavel, scriind evreilor, spune:

„Prin credință, curva Rahav nu a pierit împreună cu cei necredincioși, fiindcă a primit cu bunăvoință iscoadele” (Evrei 11:31).

Pavel leagă așadar în mod indisolubil credința de acțiunea care o dovedește, ca și cum ar fi un tot unitar.

BOTEZUL, PAS ESENȚIAL

Isus, în Evanghelia după Marcu, capitolul 16, versetul 16, spune:

„Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit”.

Aceste două lucruri sunt, așadar, importante: a crede și a te boteza.

Este fundamental să respectăm ordinea indicată de pasaj: mai întâi a crede și, în consecință, a te boteza. Botezul este primul semn concret și conștient de ascultare față de Hristos și, împreună cu credința și pocăința, duce la iertarea păcatelor săvârșite.
Toate exemplele de botez din Biblie prezintă ca protagoniști adulți care mai întâi cred în Isus și apoi hotărăsc să se boteze.
A crede în importanța botezului nu înseamnă a nega mântuirea prin credință, ci a asculta de Dumnezeu prin credință, crezând ceea ce apostolul Pavel îi învăța pe romani și scria în epistola sa:

„Nu știți că toți câți am fost botezați în Hristos Isus, am fost botezați în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să umblăm într-o viață nouă. Căci, dacă ne-am unit cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi uniți cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Pentru a fi mântuiți trebuie să murim împreună cu El prin botez. Acesta este scopul lui: să ne unească în mod simbolic cu moartea și învierea Sa.
Pentru a înțelege sensul acestui pasaj, este important de știut că cuvântul „a boteza”, în limba greacă prin care ne-a fost transmis Noul Testament, înseamnă „a scufunda”. Botezul, așadar, așa cum îl practicau primii credincioși, presupune scufundarea completă a trupului; prin urmare, este mai ușor de înțeles cum poate fi comparat cu o înmormântare.

HRISTOS ESTE REGELE

O afirmație aparent banală ascunde un adevăr profund și duce la o întrebare: cum îl putem face pe Hristos Rege?

Biblia înfățișează o Biserică din primul secol condusă de revelațiile inspirate de Dumnezeu apostolilor. Apostolii au răspândit aceste revelații prin corespondență, prin contact direct și prin Evanghelii. Nimic în Biblie nu ne spune limpede că un apostol ar fi primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i conduce pe ceilalți apostoli; nimic în Biblie nu ne spune că un apostol ar fi avut, în timpul vieții sale pământești, o considerație mai mare decât ceilalți. Dar, mai ales, nimic nu ne spune că autoritatea exercitată de apostoli ar fi putut fi transmisă de-a lungul secolelor din om în om.

Cine se apropie de Biblie va observa cum jertfa apostolilor s-a concretizat într-o carte plină de înțelepciunea lui Dumnezeu, în stare să răspundă întrebărilor oricărei epoci și să ofere o cale spre mântuire care nu are nevoie de alte adevăruri sau tradiții omenești.
Isus se exprimă limpede în Evanghelia după Marcu, capitolul 7, versetele 6-9:

„Isus le-a zis: «Bine a prorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, după cum este scris: ‘Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești’. Voi lăsați porunca lui Dumnezeu și țineți datina oamenilor». Le-a mai zis: «Voi știți bine să lepădați porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră!»”

Pentru a-L face pe Hristos Rege este, așadar, necesar să negăm orice autoritate spirituală care nu este Hristos Însuși, ascultându-I glasul cum răsună din fiecare pasaj al Bibliei.

TOȚI SUNTEM PREOȚI

Apostolul Petru, în epistola sa, scrie:

„Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5).

„Voi, dimpotrivă, sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9).

După venirea lui Isus, relația cu Dumnezeu nu mai are nevoie de oameni care să se bucure de o relație privilegiată cu El și să acționeze ca mijlocitori. Toți, așa cum învață Petru, suntem chemați să fim o preoție sfântă și împărătească, un neam sfânt.

A fi preoți înseamnă a trăi credința ca parte fundamentală a propriei vieți și a nu o considera ceva rezervat „preoților”. Scripturile încredințează creștinilor roluri diferite, dar toți suntem chemați să fim parte activă a unui singur trup și niciodată simpli spectatori ai credinței trăite de alții.

Cea mai periculoasă capcană în care putem cădea este să acceptăm rolul de „spectatori” și să renunțăm a fi parte integrantă a măreței rânduieli a lui Dumnezeu.

OMUL NU MERITĂ NICI ADORARE, NICI VENERARE

Întreaga Biblie povestește istoria omului, care își îndreaptă mereu atenția spre idoli de tot felul. Dumnezeu, de-a lungul secolelor, intervine și îl pedepsește pe om pentru necredincioșia sa. În Exod 20:4 este scris:

„Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele de sub pământ. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, DOMNUL, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos”.

Sculptura și imaginea sunt simboluri ale trădării nu în sine, ci prin folosința pe care omul le-o dă, punându-și în ele speranțele și aspirațiile. Poate fi o greșeală să venerezi imaginea unui „sfânt” și să te adresezi lui în rugăciune? Absolut da!

Oricât s-ar putea considera că un om a fost bun în timpul vieții sale și a lucrat pentru binele semenilor săi, nimeni nu este vrednic de atenția pe care trebuie să o acordăm numai lui Dumnezeu.

A ne adresa unui bărbat sau unei femei numiți „sfinți” pentru a ne exprima grijile și speranțele înseamnă a nega prezența lui Dumnezeu în viața noastră și voința Sa de a ne fi aproape în orice moment.

În prima epistolă scrisă de Pavel lui Timotei, capitolul 2, versetul 5, se citește:

„Căci este un singur Dumnezeu și, de asemenea, un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus”.

Isus este, așadar, mijlocitorul nostru, Acela prin care putem vorbi cu Dumnezeu numindu-L „Tată”, fără nevoia altor mijlocitori.

Înapoi la pagina principală